Morile Banatului: o hierofanie ilustrată a sufletului românesc

A apărut, în urma unor eforturi personale pentru care merită toată admirația, monografia lui Radu Trifan, președintele Asociației Acasă în Banat, „Morile Banatului – Patrimoniul mulinologic al județelor Timiș și Caraș Severin”. Lucrarea este excepțional ilustrată și conține informații unice despre 410 mori din Banat. Dintre acestea, doar 20 % mai sunt funcționale, iar cca. 52 % se află în diverse stadii de degradare. Poate că această carte, care nu lasă să se prăpădească amintirea vieții de odinioară din satele românești, dar și dovada spiritului creativ, inovativ și inventiv al meșteșugarilor de altă dată, va oferi acestor mori șansa la supraviețuire pe care Moara lui Assan din București nu a avut-o. Așa cum nu au avut nici o șansă morile din celălalt capăt al crucii cardinale care ne reazămă patria, acolo unde nu râurile repezi de deal sau de munte, ci vânturile aproape permanente din Dobrogea, au făcut să se ridice în trecut pe fața pământului sau plutind pe ape, sute de mori de toate felurile care îndestulau țara și străinătățurile.  În orașul meu natal, Tulcea, nu mai există nici o moară de vânt, deși la începutul secolului trecut erau zeci. În toată Dobrogea, nu mai există nici o moară de vânt funcțională din cele 693 (majoritatea in partea de nord) câte erau la 1900.  

Cartea lui Radu Trifan este o hierofanie, o rază de lumină în haosul lipsit de speranță care înconjoară rămășițele patrimoniului meșteșugăresc, protoindustrial și industrial românesc. Privind sutele de fotografii din carte, citind numele morilor de altădată m-am simțit ca într-o saga paneuropeană depre pământul de mijloc, în care basmele românești se împletesc cu povestirile lui Tolkien, o dovadă a faptului că toponimele care reflectă diversitatea etincă și culturală nu sunt decât fațete ale aceluiași suflet. Cum să nu tresari la gândul că inelul care te face nevăzut ar fi putut sta ascuns în Piua de la Prigor, în Văiaga de la Băuțar sau în Moara Mergionilor? Sunt morile lui Vuc, Laub sau Gottlob locuri în care gnomii de demult măcinau hrana pentru poporul lor de sub munte? Și ce bătălii formidabile s-au dat între armatele oamenilor, elfilor și hoardele întunecate de goblini la Valeapai, Botul Cracului, Locul Golului sau Cheile Prisăcinei…  

Nume precum Îndăratnica de la Perete ne aduc, desigur, aminte de nevastă, iar apropierea ei spatială de  Îndăratnica dintre Râuri,  de cât de complicată este viata noastră sentimentală, în general. Avem însă aici o fuziune între psihologie și inginerie, îndaratnica însemnând că roata era actionată de fluxul de apă în sens invers acelor de ceasornic, deci, aparent în contrasens cu cel al ordinii naturale. În astfel de mori se făceau descântece si vrăji, iar cine dormea o noapte acolo, se trezea întinerit. Se mai știe prin Caraș de obiceiul de a pune pruncul în coșul morii (acolo unde se varsă grâul pregatit pentru măcinat) pentru ca acestuia să-i meargă gura ca o moară, adica să se facă vorbăreț și plăcut celorlalți. Pentru satele din teritoriile românești morile au reprezentat unul din pilonii supraviețuirii lor prin istorie, alături de elemente nelipsite din peisajul rural autohton, așa cum sunt bisericile și cimitirele. La moară se obtinea atât mălaiul cât și făina, dar si uruiuala pentru animale. Ele asigurau prosperitatea comunității și erau promisiunea continuității acesteia în veac.

Deși în cartea lui Radu Trifan multe mori par că poartă numele proprietarilor (Moara lui Ilia Lungu, Moara lui Dănilă Traian, Moara lui Todi, Moara lui Voin Jurma, Moara lui Gogu Jomfan, Moara lui Franț, a lui Vincilă, Călin, Cornean, Pătruț, Bujeancă, Pojar, Zaharia Puiu, Jiva, Măciescu, Saltu etc), mare parte dintre acestea erau administrate colectiv, într-o formă care prefigurează societățile pe acțiuni de astăzi, pe baza unor reguli nescrise care erau respectate cu sfințenie. Astfel, familiile care participau la finanțarea constructiei morii (numite rândași) acumulau drepturi proportionale cu participația lor la utilizarea morii, în anumite intervale de timp ale săptămânii. Cei care participaseră mai mult, aveau dreptul la un interval mai mare de timp, ziua și niciodată duminica. Cei care participaseră mai putin aveau dreptul să utilizeze moara doar noaptea, pe intervale de 3, 6 sau 12 ore, funcție de această contribuție initială a lor. De aici, poate, și numele de rândași, oameni care-și așteptau rândul să-și macine grânele. Dreptul de a utiliza moara în aceste conditii putea fi transmis mai departe prin moștenire sau vânzare, asemenea părților sociale dintr-o firmă de astăzi. Practic, organizarea spontană, naturală a comunitătilor rurale în jurul morilor pe care le-au construit a fost mai viabilă economic decât colectivismul, așa cum a fost el imaginat de comunism. Dimpotrivă, naționalizarea lor sub pretextul colectivismului socialist a reprezentat începutul distrugerii lor lente semănând germenii indiferenței față de starea lor fizică, împărtășind soarta tuturor celorlalte “bunuri ale întregului popor” care au sfârșit a nu mai fi iubite de nimeni. 

Deși poate că nu e locul acestor remarci aici, într-un discurs care ar trebui să se refere la opera lui Radu Trifan, simt că nu pot trece peste revelațiile acestei cărți, fară o scurtă divagație în cheie jungiană despre dimensiunea arhetipală a morii si morăritului, despre simbolurile și semnificațiile pe care experiența umană le-a atașat acestui domeniu.  În general, în mitologia românească morile, în antagonism cu brutăriile, erau locuri necurate aflate în contact cu lumea maleefică și subterană, iar morarii aveau caracter saturnian, oameni răi și ursuzi, la care apelai doar de nevoie. Nu e greu de imaginat de ce: moara este locul unde aparent este ucis grâul, ca prim pas al transcendeței sale în pâine. Moara este un loc zgomotos și întunecat în care angrenaje complicate actionează o piatră, care asemeni unei pietre de mormânt acoperă grâul ce nu va mai fi văzut niciodată. Moara se află sub patronajul lui Cronos, o clepsidră în care grăunțele sunt clipele care sfârșesc iremediabil într-un neant din care nu se mai pot întoarce. O mașină infernală, întărită în subcontientul colectiv inclusiv de asemănarea fonetică dintre moară și moarte. Natura imuabilă și intransigentă a timpului, care nu se îndură nici măcar de sine însusi, se vede în starea deplorabilă a templelor sale românești.  

Ca achiziție recentă în limba română mulinologia pleacă de la cuvântul latin pentru moară și măciniș molinum, molina – molo, molere, care la rândul lui are la bază rădăcina -mal, folosită în majoritatea limbilor europene pentru a desemna obiecte, acțiuni sau ființe care au legătură cu măcinișul: irlandeza veche – melim, cu sensul de „eu macin”, hititul – malla, cu sensul de „a măcina” și cuvântul latin pentru mei, intrat aproape nemodificat inclusiv într-o serie de limbi actuale: milium. Sunt de amintit aici și latinescul molae – dinții care sparg și macină se regăsesc în română sub denumirea de molari, slavonul melnița (moară) și melnik (morar);, anglo-saxonul mill. Tot de aici provine și numele făinii, care în unele limbi a ajuns ulterior să desemneze în mod generic hrana: Mehl, Mahl, meal, mjell (albaneză), mlevo (sârbo-croată), malai (hitită). 

Tamaș Gemkrelidze (un celebru lingvist georgian, președinte al Academiei de Științe din această țară) explica pe baza rădăcinii –mal inclusiv cuvântul latin mulier (femeie), cel care se regăseste în română sub forma muiere, pe seama faptului că măcinatul cerealelor în economia preistorică era ocupația primordială a femeii.  

Dincolo de bogăția de elemente care fac legătura între spațiul casnic si cel sacru, pentru poporul român moara de apă mai are o semnificație profundă: este un martor al formării sale din fuziunea daco-romană. Moara de apă, pe care Vitruvius o descrie cu lux de amănunte în lucrarea sa De Arhitectura, a fost inovată și răspândită de romani în toate teritoriile cucerite. Ca dovadă, imensa majoritate a elementelor constructive și tehnologice care au legătură cu ea au denumiri care derivă din latină: roata, cupa, dintele, măseaua, inima, piatra etc. Morile s-au răspândit în Europa în sincronicitate cu creștinismul și de aici poate asocierea lor, în esoterismul astrologic al Evului Mediu cu simbolistica Fecioarei. Moara ca portal pentru trecerea grâului către o nouă viață, în pâine, este similară rolului pe care Fecioara, purtătoarea de spice o are pentru grâu, pe care-l smulge pământului în vederea trecerii lui către moară. Prin Fecioară chiar și D-zeu a pătruns în lume, acest rol de intermediar între lumi amintind de cele două ipostaze ale lui Hermes, patronul zodiei: cel de mesager între lumi (Hermes Arcadianul, Hermes Chtonios), dar și de protector al meșteșugarilor, categorie din care inclusiv morarii fac parte (Hermes Trismegistos).

Dincolo de controversata discuție a categorisirii sale în știință sau artă, morăritul implică descompunerea sistematică a întregului în părți din ce în ce mai mici (un alt atribut al Fecioarei). Din punct de vedere științific acest proces este descris drept o creștere continuă a suprafețelor specifice a materialului rezultat în raport cu suprafața inițială a materialului din care provine. Poate continua însă acest proces la infinit, în sensul că putem obține o suprafață infinită dintr-o suprafață inițială limitată? Se pare că nu, în 1904 Walter Fischer introduce, în contextul măcinării, conceptul de turație critică care afirmă că la aceasta turație procesul de măcinare nu mai duce la o creștere semnificativă a fineții produsului finit (deci formarea de noi suprafețe încetează). Deși pare banală, afirmația este tulburătoare pentru că seamănă izbitor cu dinamica sistemelor biologice, deci a vieții, așa cum este ea descrisă de legea creșterii logistice formulată de matematicianul belgian Pierre Verhulst în anul 1845. Aceasta afirmă că rata de creștere a populației tinde să se apropie de zero pe măsură ce populația se apropie de capacitatea maximă. Iată că nu numai în universul arhetipal exprimat prin simboluri mai usor sau mai greu de pătruns, cât și în știință, măcinișul reflectă modul în care funcționează Universul și legile sale. 

Sper să-mi fie iertată această divagație lungă, contestabilă, poate plictisitoare, printre superstitii și simboluri. Mi-aș dori ca ea să întărească sensul muncii lui Radu Trifan: salvând o moară, salvăm un întreg set de simboluri, de repere comunitare și istorice, poate, în final, chiar propriul nostru suflet. Atunci când se întorc, triste și abandonate în lut, casele părinților noștri, se distrug doar dovezile concrete ale amintirilor noastre personale, dar atunci când lăsăm să fie distruse morile, îngropăm amintirile unor comunități întregi, poate chiar propria noastră istorie.

Aș fi foarte dezamăgit dacă această lucrare nu va primi măcar un premiu din partea instituțiilor noastre culturale, altminteri pline de patrioți de ocazie. Se scriu prea des cărți din alte cărți pentru ca acest melanj monumental de muncă de teren și cercetare documentară să poată fi ignorat. Vreau să-i multumesc personal autorului pentru bunăvoința de a mă face părtaș la această revelație care a fost pentru mine cartea Morile Banatului!

The Mills of Banat: An Illustrated Hierophany of the Romanian Soul

The monograph of Radu Trifan, the president of the “Acasă în Banat” Association, titled “The Mills of Banat – The Milling Heritage of Timiș and Caraș Severin Counties,” has emerged as a result of personal efforts deserving of admiration. The work is exceptionally illustrated and contains unique information about 410 mills in Banat. Among these, only 20% are still functional, while approximately 52% are in various stages of decay. Perhaps this book, which preserves the memory of the bygone life in Romanian villages and showcases the creative, innovative, and inventive spirit of craftsmen of the past, will offer these mills the chance of survival that the Asan Mill in Bucharest did not have. Similarly, the mills at the other end of the cardinal cross that anchors our homeland, where the swift rivers of hills or mountains are replaced by the almost constant winds of Dobrogea, once saw hundreds of mills of all kinds rise on the land or float on the waters, providing sustenance to the country and beyond. In my hometown, Tulcea, there are no more windmills, although there were dozens at the beginning of the last century. Throughout Dobrogea, there is no longer a functional windmill out of the 693 (mostly in the northern part) that existed in 1900.

Radu Trifan’s book is a hierophany, a ray of light in the hopeless chaos surrounding the remnants of the Romanian craftsmanship, proto-industrial, and industrial heritage. Looking at the hundreds of photos in the book and reading the names of the mills of yesteryear, I felt like I was in a pan-European saga about the middle earth, where Romanian folk tales intertwine with Tolkien’s stories—a testament to the fact that toponyms reflecting ethnic and cultural diversity are facets of the same soul. How can one not be moved by the thought that the ring that makes you invisible could have been hidden in Piua de la Prigor, in Văiaga de la Băuțar, or in Moara Mergionilor? Are Vuc’s mills, Laub, or Gottlob the places where the ancient gnomes ground food for their mountain-dwelling people? And what formidable battles were fought between the armies of humans, elves, and the dark hordes of goblins at Valeapai, Botul Cracului, Locul Golului, or Cheile Prisăcinei…

Names like Îndăratnica de la Perete remind us, of course, of a wife, and its spatial proximity to Îndăratnica dintre Râuri shows how complicated our sentimental life is in general. However, here we have a fusion of psychology and engineering, as Îndaratnica means that the wheel was driven by the water flow counterclockwise, seemingly against the natural order. In such mills, spells and enchantments were performed, and anyone who slept there for a night woke up rejuvenated. In Caraș, there is a tradition of placing the baby in the mill basket (where the wheat prepared for grinding is poured) so that the baby’s mouth would go like a mill, meaning they would become talkative and pleasing to others. For the Romanian villages, mills represented one of the pillars of their survival through history, alongside indispensable elements of the native rural landscape, such as churches and cemeteries. At the mill, both cornmeal and flour were obtained, as well as animal feed. They ensured the prosperity of the community and were the promise of its continuity through the ages. Although in Radu Trifan’s book, many mills seem to bear the names of their owners (Ilia Lungu’s Mill, Dănilă Traian’s Mill, Todi’s Mill, Voin Jurma’s Mill, Gogu Jomfan’s Mill, Franț’s Mill, Vincilă’s Mill, Călin’s Mill, Cornean’s Mill, Pătruț’s Mill, Bujeancă’s Mill, Pojar’s Mill, Zaharia Puiu’s Mill, Jiva’s Mill, Măciescu’s Mill, Saltu’s Mill, etc.), many of them were collectively managed in a form that foreshadows today’s joint-stock companies, based on unwritten rules that were adhered to religiously. Thus, the families that participated in financing the construction of the mill (called “rândași”) accumulated rights proportional to their participation in the use of the mill at certain intervals of the week. Those who participated more had the right to a longer time interval, during the day and never on Sundays. Those who participated less had the right to use the mill only at night, for intervals of 3, 6, or 12 hours, depending on their initial contribution. From here, perhaps, comes the name “rândași,” people who waited their turn to grind their grains. The right to use the mill under these conditions could be passed on through inheritance or sale, similar to the shares of a modern company. In practice, the spontaneous, natural organization of rural communities around the mills they built was economically more viable than collectivism, as envisioned by communism. On the contrary, their nationalization under the pretext of socialist collectivism marked the beginning of their slow destruction, sowing the seeds of indifference towards their physical condition, sharing the fate of all other “goods of the entire people” that ended up unloved by anyone.

Although perhaps not the place for these remarks in a speech that should refer to Radu Trifan’s work, I feel that I cannot overlook the revelations of this book without a brief digression in a Jungian key about the archetypal dimension of milling and milling, about the symbols and meanings that human experience has attached to this field.

In general, in Romanian mythology, mills, in contrast to bakeries, were unclean places in contact with the malefic and underground world, and millers had a Saturnian character, being perceived as mean and surly individuals only to be approached when absolutely necessary. It is not difficult to imagine why: the mill is the place where wheat, as the first step in its transcendence into bread, is seemingly killed. The mill is a noisy and dark place where complicated gears operate a stone, which, like a tombstone, covers the wheat that will never be seen again. The mill is under the patronage of Cronus, an hourglass in which grains are the moments that irreversibly end up in a void from which they can no longer return. An infernal machine, reinforced in the collective subconscious by the phonetic similarity between “mill” and “death.” The immutable and uncompromising nature of time, which does not even spare itself, is evident in the deplorable state of Romanian mills.

As a recent addition to the Romanian language, “mulinology” derives from the Latin word for mill, “molinum,” “molina,” “molo,” “molere,” which, in turn, has its roots in “-mal,” used in most European languages to denote objects, actions, or beings related to grinding: Old Irish – “melim,” meaning “I grind”; Hittite – “malla,” meaning “to grind”; and the Latin word for millet, which has entered almost unchanged into several current languages: “milium.” It is worth mentioning here that the Latin “molae” – the teeth that break and grind, are found in Romanian under the name “molari,” the Slavic “melnița” (mill) and “melnik” (miller), the Anglo-Saxon “mill.” From here also comes the name for flour, which in some languages has come to mean food in general: Mehl, Mahl, meal, mjell (Albanian), mlevo (Serbo-Croatian), malai (Hittite).

Tamaz Gamkrelidze, a famous Georgian linguist and president of the Academy of Sciences in that country, explained based on the “-mal” root, including the Latin word “mulier” (woman), which is found in Romanian as “muiere,” that the grinding of cereals in the prehistoric economy was the primordial occupation of women.

Beyond the wealth of elements connecting domestic and sacred spaces, the watermill has a profound significance for the Romanian people as a witness to its formation through the Daco-Roman fusion. The watermill, which Vitruvius described in detail in his work “De Architectura,” was innovated and spread by the Romans in all conquered territories. As evidence, the vast majority of construction and technological elements related to it have names that derive from Latin: wheel, cup, tooth, grindstone, heart, stone, etc. Mills spread in Europe in synchronicity with Christianity, and hence their association, in the astrological esoterism of the Middle Ages, with the symbolism of the Virgin. The mill as a portal for the passage of wheat to a new life, in bread, is similar to the role that the Virgin, the bearer of sheaves, has for wheat, which she plucks from the earth for its transition to the mill. Through the Virgin, even God entered the world, this role of an intermediary between worlds is reminiscent of the two aspects of Hermes, the patron of the zodiac: as a messenger between worlds (Hermes Arcadianus, Hermes Chtonios), and as a protector of craftsmen, a category to which millers also belong (Hermes Trismegistus). Beyond the controversial discussion of its categorization in science or art, milling involves the systematic breakdown of the whole into increasingly smaller parts (another attribute of the Virgin). From a scientific point of view, this process is described as a continuous increase in the specific surface area of the resulting material in relation to the initial surface area of the material from which it comes. But can this process continue indefinitely, meaning, can we obtain an infinite surface from a limited initial surface? It seems not; in 1904, Walter Fischer introduced the concept of critical rotation in the context of milling, stating that at this rotation, the milling process no longer leads to a significant increase in the fineness of the final product (thus ceasing the formation of new surfaces). Although it seems banal, this statement is disturbing because it strikingly resembles the dynamics of biological systems, thus life, as described by the logistic growth law formulated by the Belgian mathematician Pierre Verhulst in 1845. This law states that the growth rate of the population tends to approach zero as the population approaches its maximum capacity. So, not only in the archetypal universe expressed through symbols that are easier or more difficult to penetrate but also in science, milling reflects how the Universe operates and its laws.

I hope to be forgiven for this long, debatable, perhaps tedious digression among superstitions and symbols. I would like it to reinforce the meaning of Radu Trifan’s work: by saving a mill, we save an entire set of symbols, communal and historical landmarks, and perhaps, in the end, our own souls. When our parents’ houses, sad and abandoned in the clay, are turned, only the concrete evidence of our personal memories is destroyed. But when we allow mills to be destroyed, we bury the memories of entire communities, perhaps even our own history. I would be very disappointed if this work does not receive at least one award from our cultural institutions, otherwise full of occasional patriots. Books are too often written about other books for this monumental blend of fieldwork and documentary research to be ignored. I want to personally thank the author for his generosity in making me a participant in this revelation that was Radu Trifan’s book, “The Mills of Banat.”